În CdF nr 13 din noiembrie 1994, colegului Victor Bârsan îi aparţinea scrierea de la pagina 7 « Curieul de Fizică de la origini până în prezent ». Era o primă analiză, după aproape cinci ani de la înfiinţare, iniţiată de finanţatorul acelei etape a editării revistei: Fundaţia pentru o Societate Deschisă. Alte analize ale publicaţiei au mai avut loc cu ocazia împlinirii a zece ani de apariţie – în iunie 2000 – şi au fost publicate în numărul 33. Dorind să fim obiectivi, vom preciza că la aniversare nu au fost numai analize ci şi … laude (evident, nu considerăm lauda ca o analiză!).

În septembrie 2003, Colocviul Naţional de Fizică – anunţat în numărul anterior la pagina 15 – a prilejuit o examinare a stării fizicii din ţara noastră în care şi-a găsit locul şi o analiză a revistei noastre. O inserăm în continuare. Această scriere a fost inserată şI în suplimentul aldine din 1 noiembrie 2003.

Curierul de Fizică (CdF), publicaţie a Societăţii Române de Fizică (înfiinţată în 1890) şi a Fundaţiei Horia Hulubei (FHH) din Bucureşti (1990), se adresează întregii comunităţi ştiinţifice din ţară şi diaspora. Primul număr a apărut la 15 iunie 1990, apoi într-un ritm trimestrial, pe care şi l-a păstrat până în prezent, ajungând astăzi la nr. 3 (46), septembrie 2003. Tirajul: 1000 de exemplare. Tiparul a fost executat la tipografia Institutului de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele până la falimentarea acesteia (prin nefinanţare !) în anul 2001, iar ulterior, la tipografia CNCSIS (Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din Învăţământul Superior). Apariţia CdF s-a datorat unui grup inimos de membri fondatori: Suzana Holan, Fazekaş Antal Bela, Alexandru Calboreanu, Viviane Prager şi Mircea Oncescu, ultimul funcţionând ca redactor şef şi editor, neîntrerupt, de la început până astăzi. În editorialul primului număr, redacţia îşi propunea, pe lângă aducerea la cunoştinţă a realizărilor româneşti în domeniu, crearea unui forum al ideilor… şi stimularea unui climat creativ de colaborare şi profesionalism în viaţa ştiinţifică - premiză a unui progres real al ştiinţei în România. În numerele care au urmat s-a demonstrat că această idee rămâne, ca şi în trecut, problema principală a refacerii vieţii ştiinţifice din ţara noastră după 1989. La aniversarea a 10 ani de la apariţie, în editorialul nr.1 (32) / 2000, Mircea Oncescu sublinia că interesul pentru tematica abordată de CdF, manifestat şi de către colegi cu alte specialităţi (chimie, matematică, inginerie, biologie etc.) atestă faptul că revista răspunde unei nevoi a comunităţii ştiinţifice, evident nu numai pentru cercetători ci şi pentru cadre ale învăţământului superior şi chiar preuniversitar. Altfel spus, CdF a încercat să răspundă unei nevoi reale a unui segment – încă – important al societăţii civile din România: comunitatea ştiinţifică.

Nu întâmplător CdF s-a născut la IFA Măgurele, institut ctitorit în 1949 pe domeniul moşiei şi conacului Oteteleşanu, proprietate a Academiei Române, de alt grup de fizicieni inimoşi, care s-au dovedit a fi şi mari patrioţi, dar şi diplomaţi, vizavi de regimul comunist, colectiv coordonat de acad. Horia Hulubei, membru şi al Academiei Franceze. Aceştia, au creat în jurul fizicii şi domeniilor ei conexe (a se citi toate domeniile ştiinţelor naturii, ingineria, informatica etc.) primul centru de excelenţă ştiinţifică din România, la standarde europene. Şi astăzi, în 2003, prin calitatea oamenilor de ştiinţă formaţi şi crescuţi în cadrul institutului, IFA - în ciuda adversităţii mediocrităţilor aflate la conducerea vieţii ştiinţifice româneşti, care vor să o desfiinţeze prin nefinanţare, din cauza unei imaturităţi a clasei noastre politice - se află în topul rezultatelor ştiinţifice ale României. Acest fapt rezultă din statisticile internaţionale scientometrice ale prestigiosului Institute of Scientific Information – ISI – (SUA), singura instituţie care este luată în considerare de ONU, UE, Guvernul SUA, FMI, BM etc. pentru evaluarea valorii activităţii ştiinţifice a unei ţări.

Problemele dezbătute în paginile revistei sunt numeroase şi importante. De aceea, ne propunem să prezentăm în spaţiul restrâns al acestui articol, doar câteva tematici prioritare, care prin obiectivitatea cu care au fost prezentate au stârnit interesul cititorilor fideli din toată ţara şi diaspora, ceea ce a condus la o creştere constantă a tirajului revistei, care din anul 2002 are şi o versiune electronică pe pagina web a FHH: www.fhh.org.ro .

1. Prima revistă românească de politică a ştiinţei

Înainte de 1989 s-a produs o rocadă valoare - non-valoare, care a destabilizat viaţa ştiinţifică românească, din care mediile ştiinţifice româneşti nu şi-au revenit nici până în prezent. Descreşterea numărului de oameni de ştiinţă de prestigiu internaţional – descreştere care a continuat şi în anii care au urmat după 1989 şi nu a încetat nici astăzi – a făcut ca în majoritatea colectivelor ştiinţifice – în institute de cercetare şi în învăţământul superior îndeosebi – elementele mediocre sau nule profesional să copleşească elementele de valoare. S-a instaurat, treptat, o dictatură a mediocrităţii şi imposturii care, dominând numeric cercetătorii valoroşi, îşi impune punctul de vedere prin metode “democratice” /1/, /2/.

Imobilismul profitor al nulităţilor profesionale a impus începerea unei lupte, este adevărat, inegale, dar cu adevărat democratice, pentru impunerea şi în România a evaluării adevăratelor valori /3/. Scopul luptei a fost şi este reformarea profundă a învăţământului şi cercetării ştiinţifice româneşti prin reimpunerea valorilor omologate în competiţia internaţională, prin cultivarea elitelor şi prin decăderea din “drepturi” a imposturii. Adevărata miză este viitorul imediat şi îndepărtat al României, fiindcă aşa cum arată şcoala astăzi, aşa va arăta ţara mâine.

Încă din 1990, CdF a promovat ceea ce s-a încetăţenit a se numi poltica ştiinţei, mai exact modalitatea de progres a unei ţări prin dezvoltarea educaţiei, cercetării şi inovării. A declanşat o campanie sistematică de informare privind schimbările rapide care au loc în cercetarea şi dezvoltarea ştiinţifică (C&D) la nivel global într-o lume a competiţiei şi a colaborării. Succesul integrării României în 2007 în structurile UE, a subliniat constant CdF, va depinde în principal de prezervarea, sprijinirea şi dezvoltarea unei elite intelectuale, cel mai preţios şi valoros capital în piaţa existentă a resurselor umane. Politica ştiinţifică şi tehnologică a României va trebui să se bazeze pe cooperarea internaţională, pe relaţiile între cercetători care se sprijină în principal pe competiţie şi valoare.

Tematica evaluării scientometrice a activităţii de cercetare ştiinţifică, pe baza factorilor de impact al revistelor internaţionale de profil, a constituit o prioritate a politicii ştiinţifice pe care a promovat-o CdF. Astfel, astăzi, evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică se face, anual, în întreaga lume civilizată, pentru grupuri, departamente sau institute, universităţi sau per ansamblul unei ţări, dar şi pentru un cercetător sau profesor universitar – investigaţie care constituie baza promovării şi atestării cu succes a acestora. CdF a publicat păreri pro şi contra !! S-a arătat importanţa factorilor de impact şi necesitatea cunoaşterii acestora pentru politica ştiinţei din România. Cităm câteva articole şi autorii lor din cele peste 25 identificate: Teoria fizicii teoretice, M. Apostol în nr.1, pag. 21 (1990); Măsurarea produsului ştiinţific de fizică teoretică, M. Apostol, 2/21 (1990); Cui îi este frică de scientometrie? D.R. Grigore 20/8; Valoare, evaluare şi scientometrie, G. Nenciu 20/7; Scientometria şi politica ştiinţei 26/6 + 28/3; Sistemul de date ISI şi utilizarea lor 29/14; Analiza activităţiii de cercetare ştiinţifică, P. Budrugeac 30/13; Se poate măsura performanţa ştiinţifică ? W. Kutzelnig 37/8, etc.

Ne place sau nu, factorii de impact şi scientometria s-au impus în viaţa ştiinţifică internaţională. Factorul de impact constituie o atestare a calităţii unei reviste de prestigiu care promovează numai excelenţa. Sistemul sceintometric nu este perfect, dar este perfectibil şi a fost îmbunătăţit în ultimii 40 de ani, el reprezentând în special pentru ţările în curs de dezvoltare, ca România, singura metodă de a găsi şi recompensa pe cercetătorii de valoare care realizează o ştiinţă performantă şi de a-i elimina pe cei incapabili.

1. Promovarea în învăţământul universitar şi cercetarea ştiinţifică

CdF a publicat în permanenţă articole care sprijineau reforma în şcoala şi cercetarea românească. Promovările în România, se ştie, sunt departe de normele internaţionale în vigoare. De aceea experienţa ţărilor cu tradiţie în învăţământ şi cercetare va trebui să stea la baza criteriilor autohtone de promovare şi atestare. Criteriile internaţionale de promovare şi atestare stabilite după 1990 s-au impus greu în România ! Ele nu sunt aplicate decât în unele locuri, iar criteriile autohtone, parohiale, constituie şi astăzi criteriile de promovare profesională şi academică. De exemplu, un articol din Physical Review (SUA), unde nu oricine ajunge să publice măcar un articol într-o viaţă, este echivalent ca valoare, cu un articol apărut într-una din cele peste 500 de reviste ştiinţifice din România „atestate” şi recunoscute de CNCSIS, atât în promovările profesionale cât şi la punctajul acordat – obligatoriu – de evaluatori în grilele impuse dictatorial de eminenţele cenuşii ale MECT pentru proiectele de contracte finanţate de acest minister.

Promovarea în învăţământul universitar şi în cercetarea ştiinţifică trebuie evaluată de către cercetători şi profesori de valoare, recunoscuţi de breaslă, pe baza analizei rezultatelor obţinute şi lucrărilor publicate de către candidat în reviste internaţionale, la care se va adăoga şi activitatea sa didactică şi pedagogică. Cei care promovează astfel de candidaţi, dacă sunt profesionişti autentici, vor avea întotdeauna responsabilitatea morală pentru promovarea unor elite. În felul acesta se va menţine un climat de înalt profesionalism, care va fi dezvoltat şi cultivat în continuare. Singura misiune ce revine politicienilor în acest proces este neamestecul, neimpunerea cu forţa, pe criterii politice, a non-valorilor, care ajung să judece rezultatele activităţii ştiinţifice şi educaţionale ale elitelor. Acest scenariu de promovare pe criterii politice, din păcate, este des întâlnit în România zilelor noastre.

Cercetarea ştiinţifică în România şi reforma acesteia

CdF a propus realizarea, anual, a unei CĂRŢI ALBE cu privire la cercetarea ştiinţifică românească, aşa cum se face în toate ţările cu tradiţie din lume. Evidenţa cercetării ştiinţifice presupune – în primul rând - definirea acestei activităţi. S-a definit „cercetarea ştiinţifică” prin activitatea ale cărei rezultate sunt publicabile în revistele ştiinţifice din „fluxul principal” (mainstream journals) din lista ISI, cca 5000 reviste din 150000 care apar în toată lumea, şi evidenţierea instituţiilor generatoare de cercetare ştiinţifică.

Din numeroasele articole publicate în CdF pe această temă cităm: „Scientific Research in Romania and around the World” (Marian Apostol) 31/12; „Romanian scientists in the ISI data base” (Dan R. Grigore) 22/21; „Cercetarea ştiinţifică în România”, (M. Oncescu – MO), 38/1; etc. CdF a elaborat un proiect care are titlul articolului menţionat mai sus, iniţiat de M. Oncescu în nr. 36, martie 2000. Ideea a fost că, prin stabilirea instituţiilor şi cercetătorilor cuprinşi în revistele din fluxul ISI, va ieşi în evidenţă existenţa unor echipe de cercetători (nu puţine!) care au o productivitate ştiinţifică la standardele ţărilor cu tradiţie în cercetarea ştiinţifică. Deşi proiectul a fost trimis tuturor instituţiilor oficiale din România, nu s-a primit nici un răspuns.

No comment …

Radiografia ultimului număr: 3 (46), septembrie 2003

Revista continuă serialul de succes „Elita cercetătorilor din România” ajuns la episodul 4, redactat de prof. Vasile V. Morariu din Cluj-Napoca, prin care se atestă că „ştiinţa româneasca s-a integrat de mult în Europa” prin rezultatele consemnate şi recunoscute de ISI, deşi suntem informaţi că „România nu a deschis deocamdată capitolul Standarde Academice şi Universitare la negocierile de aderare la UE”. Biografiile cercetătorilor prezentate în serialul „Elita cercetătorilor din România” începând cu nr. 43/2002 : Voicu Lupei, Marian Apostol, Costel Sârbu, Dorin Mihail Popescu, Vasile V. Morariu, Dumitru Mihalache, Dorel Bucurescu, Mihnea Colţoiu, Miron Teodor Căproiu, Şerban A. Basarab, Mihai Chirtoc, Cristian Sorin Silvestru ş.a. constituie un exemplu de identificare a valorilor româneşti, conform principiilor enunţate încă de la primul număr.

Sumarul este incitant ca tematică şi abordare tranşantă a problemelor pentru un cititor avizat şi cult (subliniez: cult !), care nu s-a sclerozat sub carcasa unui profesionalism chiar de excepţie. Această scleroză îl poate cantona într-o societate dinamică pe o linie secundară, chiar moartă, transformându-l într-un robot intelectual care nu are calităţile de a fi implicat – social – în dezvoltarea societăţii în care trăieşte (Europa, SUA etc). Să menţionăm câteva articole: „Cercetarea ştiinţifică - fila neagră din cartea albă a Guvernului” (M. Penţia); „O alianţă a oamenilor de ştiinţă (din România)” de M. Oncescu; „Cercetarea universitară” (Carmen Mărcuş); „Activitatea de cercetare la Facultatea de Chimie Industrială, Politehnica din Iaşi” (V.I. Popa), „Predicţia climatică de la teorie la practică” (Roxana Bojariu) etc.

Ţinuta numărului este remarcabilă, are culoare tematică şi nerv publicistic. Dominanta sa, care îi dă o savoare particulară, pare a spune că ştiinţa românească de calitate va supravieţui, iar elita sa cere drept la existenţă /4/. Tematica majoră o constituie poltica privind cercetarea ştiinţifică din România, care trebuie reformată, întrucât ea a fost profund şi serios deformată după 1989. Dacă înainte de 1989, disfuncţiile în cercetarea ştiinţifică se limitau la circa 20%, prin politizarea excesivă şi prin derularea improprie provocată de sistemul de “contracte şi faze”, după 1989 distrugerea cercetării ştiinţifice de către clasa politică a fost masivă. La cele două neajunsuri semnalate mai sus, politica de după 1989 în România a mai adăugat sub-finanţarea cronică a cercetării ştiinţifice şi un sistem de aşa-zise legi şi acte normative îndreptate cu evidentă deliberare către distrugerea cercetării ştiinţifice autohtone. Aceste aşa-zise legi definesc institutele de cercetare drept agenţi economici, obligă cercetătorii să îşi dobândească salariul exclusiv pe bază de competiţie, şi dau acces practic necontrolat întreprinderilor private la fonduri bugetare de cercetare. Orice reformă – reală – în România a cercetării ştiinţifice trebuie să pornească de la suspendarea şi anularea acestor legi şi acte normative aberante. Reforma trebuie apoi să continue prin finanţarea ei adecvată şi promovarea profesioniştilor la conducerea cercetării ştiinţifice, aşa cum este în toată lumea civilizată.

2. Miscellanea

Un element esenţial în reforma cercetării ştiinţifice şi a învăţământului din România, asupra căruia CdF a insistat încă de la apariţie, este recunoaşterea valorii ştiinţifice. În orice societate normală, care are preocupări serioase în direcţia bunei stări a membrilor ei şi a asigurării stabilităţii şi progresului social, o astfel de problemă privind recunoaşterea unei valori nu există. Este superfluă, lipsită de relevanţă, şi este privită de către aceste societăţi chiar ca dăunătoare. În România însă am ajuns, din cauza distorsionării profunde a vieţii noastre sociale, a modului nostru de gândire, a influenţei nocive pe care politica o exercită asupra noastră în mod constant şi susţinut, din cauza mizeriei în care o politică dezastruoasă ne afundă pe zi ce trece, să ne punem întrebări lipsite de sens, precum şi aceasta, legată de valoarea cercetării ştiinţifice şi a învăţământului de ştiinţă. Valoarea ştiinţifică în cercetare se vede simplu din calitatea şi numărul rezultatelor ştiinţifice, susţinute de un număr rezonabil de publicaţii ştiinţifice. În ţările normale, politicienii nu fac decât să încredinţeze administrarea fondurilor de cercetare unor astfel de lideri de ştiinţă, şi să le dea libertăţi rezonabile în gestionarea acestor fonduri şi în derularea activităţilor. Dacă într-un timp rezonabil fondurile au fost prăpădite şi nu s-au obţinut rezultate, atunci se cheamă că acei politicieni s-au înşelat, şi societatea a avut o pierdere limitată. Dar acest lucru se întâmplă foarte rar în aceste societăţi normale, care urmează acest procedeu de politică a ştiinţei. Derularea procesului educaţional se face în aceste societăţi pe o bază similară. Există şi acolo neajunsuri, nerealizări şi insatisfacţii, dar ele sunt de altă natură, ele ţin de eşecurile pe care oricine le poate avea, cât de calificat, de bine intenţionat şi de competent ar fi. În România nu e vorba de eşecuri, nici în învăţământ nici în cercetare, este vorba de o distrugere sistematică provenită dintr-o politică profund greşită. Primul lucru pe care îl avem de făcut în România este suspendarea acestui curs politic complet dăunător.

3. Un entuziast competent: Mircea Oncescu

Suficient de cunoscută, recenzată şi în mass media, revista CdF îşi datorează durata sa neabătută în stabilitate şi în alcătuire din muncă şi idealuri pentru ştiinţa românească, ardeleanului de obârşie, absolvent al liceului militar de la Mânăstirea Dealu, profesorul Mircea Oncescu, care, la cei 78 de ani ai săi, este ultimul mohican al primei conduceri de aur a IFA (1956), când a funcţionat ca secretar ştiinţific, revenind ulterior, pentru scurt timp după 1990, director general adjunct la IFA. Cu o mentalitate de “proprietar”, s-a zbătut ca redactor şef şi apoi ca editor, zilnic, ca revista să apară, trecând peste greutăţile tranziţiei şi obţinând sponsorizări pentru supravieţuirea acesteia. Nu se supără pe nimeni care îl părăseşte când revista trebuie să apară, dezertorul … având “lucruri mai importante de făcut” sau când din aceleaşi motive, promisiunea de a scrie un articol este amânată la calendele greceşti ! Nu pot să nu dezvălui că tipograful la tiparniţa CNCSIS este prof. Oncescu ! Mentalitate de lucru tipic americană. Dintre multele sale însuşiri, una îl defineşte cu siguranţă: entuziasmul.

Parcurgerea colecţiei CdF este un desfăt. Corespondenţa, editorialele, articolele sale scrise cu aplomb, alcătuirea sumarelor, totdeauna interesante şi la zi, care implică o largă informare ştiinţifică, dar şi o cultură umanistă solidă, reprezintă – în ultimă instanţă – acte şi gesturi creatoare. Alături de evenimentele care frământă comunitatea ştiinţifică, prea multe ca să fie măcar citate, CdF aduce şi o respiraţie umană, colegială, emoţională, care în fond îl defineşte pe Mircea Oncescu. CdF concentrează energia pusă la dispoziţie de Mircea Oncescu comunităţii ştiinţifice din România pentru ca revista să apară, concentrează responsabilitatea acestuia faţă de conţinut, stabilind o măsură şi norme de conduită.

1. În loc de concluzii

CdF îşi continuă aventura supravieţuirii prin voluntariat încă de la primul număr. Voluntariat înseamnă redactare, paginare, multiplicare, broşare şi difuzare (care se face prin vechi colaboratori ai lui Mircea Oncescu). Datorită voluntariatului, cheltuielile de editare se rezumă numai la acelea pentru hârtie, cerneală de tipar şi toner, tiparul la CNCSIS fiind gratuit. Normele gazetăreşti elementare de editare ale unei reviste, de exemplu, comitet redacţional, secretar general de redacţie, etc. nu există. Acestea ca şi asigurarea unei finanţări constante minime se impun pentru viabilitatea revistei în viitorul apropiat.

Dacă fizicienii şi comunitatea ştiinţifică vor rămâne interesaţi în a-şi conserva istoria, altfel spus, dacă ei cred în rostul existenţei lor în România, deci într-un autorespect, atunci un CdF viabil va reprezenta măsura acestui respect. SRF şi FHH vor trebui să se implice în asigurarea viitorului apariţiei CdF şi în alte moduri, de exemplu, atât prin atragerea de tineri în redacţia revistei cât şi mobilizarea de autori din comunitatea ştiinţifică pentru abordarea constantă a temelor stringente pentru starea de azi a ştiinţei în România. Se poate reproşa o aroganţă, o neangajare a cercetătorilor şi cadrelor universitare (cu pretenţii !) în problemele breslei lor. Aceştia au lăsat editarea şi bucătăria apariţiei CdF pe umerii unei singure persoane active şi entuziaste: Mircea Oncescu. Mai mult, indiferenţa majorităţii elitei intelectuale româneşti faţă de problemele comunităţii ştiinţifice, deci al nereflectării acestui aspect în CdF, atestă gradul (i)maturităţii societăţii civile româneşti a cărei reactivare la nivelul conştiinţei morale existente în ţările UE va dura încă mulţi ani de zile.

Parcurgerea colecţiei CdF este un prilej de a urmări evoluţia şi/sau involuţia fizicii şi ştiinţei româneşti post-comuniste din ultimii 13 ani. De aceea se impune editarea în câteva volume a cuprinsului tuturor numerelor CdF. Acestea vor sta mărturie a unei istorii zbuciumate, nu propice deschiderilor europene, datorită politicii tuturor guvernelor după 1989, fără excepţie, de promovare a non-valorilor profesionale, deci de stagnare a dezvoltării României la nivelul secolului 21.

Petre T. Frangopol

Bibliografie: (1) Victor Bârsan, „De la post-comunism la pre-tranziţie”, capitolul „Reforma în cercetarea ştiinţifică”, p. 204, volum apărut în cadrul programului „PHARE/TACIS pentru democraţie”, Ed. Pythagora, Bucureşti, 1997, 260 pag. (2) Victor Bârsan, „Curierul de fizică de la origini până în prezent”, CdF, nr 13, noiembrie 1994, pag.7-10. (3) Petre T. Frangopol, „Mediocritate şi excelenţă - O radiografie a ştiinţei şi a învăţământului din România”, Ed. Albatros, Bucureşti 2002, 338 pag. (4) Petre T. Frangopol, „Dreptul elitei la existenţă în cercetarea şi învăţământul românesc”, ALDINE - România liberă, 22 februarie 2003, pag. 2 şi 3.

4. O completare

Încă de la începuturile sale, apariţia Curierului de Fizică s-a bazat pe o echipă care a încercat să acopere etapele editării unei reviste. Echipa de început – menţionată în articolul pe care îl completăm – a continuat astfel vreo semiduzină de ani. După aceşti ani, s-a alăturat redacţiei şi a jucat un rol important în echipă, Dan Radu Grigore, devenit redactor şef adjunct în 1997 şi din 1998 redactor şef. Prin condeiul său au apărut scrieri de interes în domeniile abordate: promovarea valorilor, reforma ştiinţifică şi etica profesională. În fine, Mircea Morariu se adăugă redacţiei, iar aceasta este încă ajutată de alţi voluntari menţionaţI la timpul lor (Ianca Stanef, Enea Ţarină ş. a.). Echipa de broşare şi difuzare – coordonată de Petre Stănescu – în continuă creştere, îi are acum şi pe Elena Badea şi Florian Rebigan faţă de cei anunţaţi anterior. Datorată acestor contribuţii voluntare, Curierul de fizică se distribuie contra unei contribuţii băneşti mici.